Avem impresia că știm cine suntem. Credem asta și de cele mai multe ori ne oprim înainte să pornim cu adevărat. Ne blamăm alegerile, lacrimile, cuvintele și reacțiile. Nu ne mai acordăm timp. Un timp pentru a ne ierta, un timp pentru a plânge, pentru a ne asculta cuvintele rostite, un timp pentru a reacționa. Ne e teamă de ceilalți, fiindcă în egală măsură ne e teamă că nu ne cunoaștem îndeajuns. Nu știm cum să ne descoperim și alegem să fugim de noi. Și cu cât vom fugi mai repede și mai departe, cu atât vom obosi mai repede și ne vom împiedica mai des. De noi.
Alegem să trăim, sau să existăm. În momentul în care vei înceta să te gândești cine esti, te vei descoperi. Drumul fiecăruia pornește de la același punct. O intersecție ne va aduce la un moment dat împreună. Mai departe, fiecare ajunge la destinația potrivită. Drumul rămâne același pentru toți, pașii pe care îi facem în viață sunt cei care ne diferențiază.
Uneori ne salvează aripile, alteori ne salvăm singuri. De orice. Oricând, oriunde.
Zâmbete în colţ de cer 