M-am ascuns în visele altora. Am învățat lecțiile potrivite, fiindcă erau lecții de care aveam nevoie. Am crescut în fiecare zi, am tăcut și am crezut în fiecare răsărit. Am creat atât de mult, încât mi-a fost teamă să mai înșir cuvinte într-o schiță albă. Am trăit creațiile propriilor gânduri și am zâmbit așa cum am știut că e bine. Mi-a fost frică că într-o zi o să uităm de noi. Mi-a fost teamă că timpul va trece prea repede, iar noi vom trăi prea puțin.
Suntem atât de fragili în fața vieții, încât oamenii m-au învățat din nou să ridic ochii spre Cer și să tac. Sunt vie, iar asta ramane o minune.
Zâmbete în colţ de cer 