Iubesc ploaia. Îi înțeleg lacrimile, durerea cu care cade pe ochii oamenilor, muzica pe care o respiră. O văd cum se uită în oglinda lacului de lacrimi, cum suspină și plânge. Ploaia e o emoție, un gând, o durere încă simțită, o tăcere de cuvinte. Sunt clipe când în sufletul nostru plouă, sunt ploi reci de toamnă, însă ploi care ne învață să atingem curcubeul de mâine. Orice lacrimă de ploaie ne pictează în suflet un colț de curcubeu. În seara asta plouă. Mâine o să îmi caut colțul de curcubeu. O să îl găsesc.
Poza de aici
Zâmbete în colţ de cer 
Vom gasi impreuna acel colt de curcubeu :* Ce frumos ai scris!<3
Eh, cand sunt cu tine, vad mereu coltul de curcubeu ;)) Multumesc :*
:* Indeed:* Cu placere!
Ploaia nu are dureri, doar melancolii pe care nu stie cum sa si le spuna altfel decat plangandu-ni-le. Si tu, si sufletul tau vorbitor aveti acea urecehe fina muzicala ce stie sa asculte. Va imbratisez sensibilitatea si ma bucur cuminte sa va stiu…
Ce frumos ati spus…intr-adevar, ”Ploaia nu are dureri, doar melancolii pe care nu stie cum sa si le spuna altfel decat plangandu-ni-le.” Va multumesc mult pentru vizita si pentru cuvintele frumoase, apreciez! Va multumim! O zi frumoasa! 🙂