La graniţă de anotimpuri

Noi, oamenii tindem să fim nişte anotimpuri. Suntem ierni, veri, primăveri, iar uneori suntem pur şi simplu toamne. Suntem greu de înţeles, uneori uşor, naivi, iubim, dăruim iubire, existăm şi ne trăim viaţa aşa cum ştim mai bine. Recunosc faptul că sunt momente când mă aflu la graniţa a două anotimpuri. Ştiu foarte bine şi îmi place să vorbesc cu ceilalţi, să îi ajut în orice chestie, pun ceva suflet la suferinţele celorlalţi şi uneori poate mă implic mai mult decât ar merita persoana respectivă. Aşa sunt, am încercat să mai mă schimb, nu prea a mers. Personal, accept asta ca o calitate. De ce fac treaba asta în continuare? Pentru oameni. Fiindcă ştiu cât de mult valorează un cuvânt când simţi că ceva nu e în regulă. Fiindcă, de cele mai multe ori îmi place să ofer cuvinte…să ofer perspective, pentru că ajută.

Spuneam că sunt între graniţele a două anotimpuri. Da, sunt. Când vine vorba de mine, prefer să tac, mă consider destul de echilibrată în a-mi găsi soluţii când, de fapt sunt momente când nu e chiar aşa. Prefer să nu ”deranjez” cu ”problemele” mele, prefer să fie ceilalţi ok, dar niciodată nu îmi ascund suferinţele sau zilele proaste. Sunt oameni care imediat mă citesc…şi mă întreabă de ce nu zâmbesc azi? Prefer să spun că nu mă simt ok, dar că o să îmi treacă. Şi îmi trece. Ideea e că mă simt mult mai bine să ajut pe ceilalţi, să îi înţeleg, să ştie că sunt acolo lângă ei, orice ar fi. Ador oamenii, am mai spus-o, a nu se înţelege faptul că dacă nu îmi expun problemele, nu însemană că nu iubesc să stau în preajma celorlalţi. Ba da, sunt ”dependentă” de afecţiunea oamenilor, a familiei, a prietenilor.

Doar că…sunt zile când prefer să îmi strâng suferinţele în propriile mâini, iar apoi să le arunc, dar în egală măsură ştiu să îmi îmbrăţişez şi lacrimile, bucuriile, emoţiile, dar mai ales zâmbetele. Zâmbetele le strâng tare de tot şi le păstrez în minte şi în suflet…mă hrănesc din zâmbetele altora, le hrănesc şi pe ale mele.

Concluzia…sunt zile când avem nevoie să fim doar noi şi câteva lacrimi sau zâmbete. Sunt momente când mă simt ca un copil care îşi ia jucăriile şi pleacă singur, pe o stradă goală, acasă- unde este cel mai bine, ştiind că mâine totul o să fie bine, că o să o ia de la capăt şi că orice durere mică provoacă suferinţe pe moment, dar aduce zâmbete pe termen îndelungat.

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

 

poza de aici

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s