Fiindcă Cişmigiul e povestea mea…

Zi cu gust de libertate, cu raze de soare care mi-au smuls zâmbete dulci…pe un chip parcă obosit… Miros de toamnă rece, frunze în loc de pietre şi nisip, cer albastru si parcă tot mai lung şi tot mai sus…alei cu pomi tot mai simplii, aceeiaşi paşi grăbiţi ai unor oameni care uita să mai privească toamna aşa cum e ea maro…galbenă sau doar rece.

Părea a fi o zi obişnuită, azi fără prea multe zâmbete, fără prea multe cuvinte, ci doar plină de gânduri…de vise nu, azi nu vroiam să mai visez, azi credeam că nu mai pot să mai visez. Dar am putut, târziu…spre sfârşitul zilei, am avut un om minunat care să mă ajute…pe Crisu meu, simpla prezenţă a ei acolo lângă mine, lângă sufletul meu mi-a dat parcă aripi. Şi am râs la orice pas lăsat în urmă , la orice minut care trecea, am râs ca în primul an de facultate, am râs ca nişte fetiţe naive şi cu capul în nori, am râs ca nişte copiii care în sfârşit primesc ce şi-au dorit… doar o plimbare în parc, doar noi două…şi de asta am avut parte!

Cişmigiul era parcă mai frumos ca niciodată, verde, maro, galben…îmbinare de melancolie şi de  poveştile de iubire de pe băncuţele pline de frunze, de cuvinte şi de amintiri simple cu miros  de vară…Cişmigiul este o parte din mine, este acolo în sufletul şi în inima mea, iar azi pe măsură ce mai cădea câte o frunză galbenă , simţeam ceva frumos şi simplu ,ceva ce simt, ce ştiu şi ce vreau să ştiu doar eu, fiindcă Cişmigiul e povestea mea, fiindcă Cişmigiul îmi cunoaşte gândurile şi visele.

Şi am alergat ca nişte copiii dintr-un parc în altul, dornice parcă să ne creăm noi amintiri. Am râs mult, foarte mult, căci atunci când sunt cu prietena mea cea mai buna nu am cum să nu râd, am făcut poze multe…şi am făcut ceva ce nu mai făcusem de mult: m-am dat în leagăn 🙂 şi pot spune decât că am simţit multă libertate, mi-am revăzut parcă o parte din copilărie, o parte din vise, eram din nou copil…Şi am închis ochii şi parcă zburam, eram acolo unde vroiam să fiu… şi am fost copil pentru câteva momente, un copil care nu mai putea să se oprească din râs,  un copil care privea în jurul său, un copil căruia nu-i păsa de nimeni…

Şi am plecat…era întuneric deja, dar mă simţeam cel mai fericit copil…am ajuns acasă, acasă aici în Bucureşti…am redevenit ceea ce eu încă mă consider: o puştoaică studentă însă mereu, mereu cu acelaşi suflet şi cu aceeaşi inimă de copil  cuminte, răsfăţat…pur şi simplu  suflet de COPIL!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s