Zâmbete în loc de lacrimi

Ok…a fost o zi grea, frumoasă, o zi din care am învăţat sau mai bine zis o zi în care am conştientizat cu adevărat  multe lucruri foarte importante. Îmi este greu să scriu…pentru că trebuia să fii acolo ca să realizezi ce am simţit, ca să vezi…ce am văzut. Azi am fost la un centru de copiii, copiii ai căror părinţi nu sunt în ţară, au fost câteva ore minunate petrecute cu ei, o spun din tot sufletul, căci am simţit multe lucruri frumoase şi pe care nu credeam că o să le simt, cel puţin nu cu gândul acesta am plecat de dimineaţă de acasă. Am găsit câţiva copiii foarte energici 🙂 cu care am putut interacţiona repede, sunt copiii deschişi, cu sufletul bun!

Am  avut ocazia de a mă relaxa, de a face ceea ce îmi place, de a zâmbi foarte mult, căci atunci când vedeam zâmbetul, bucuria lor, dorinţa de joacă nu aveam cum să rămân nepăsătoare. Şi totuşi dincolo de această bucurie…se vedea tristeţea, se vedea această tristeţe pe chipurile lor frumoase. Ceea ce m-a impresionat extrem de mult, sincer m-am abţinut să nu plâng a fost când am văzut un băieţel foarte mic, slăbuţ…trist care nu vroia să se joace cu noi, care stătea cu ochii în jos, de parcă ar fi avut o vină… şi m-am dus la el, sperând să-l conving să se alăture jocului nostru, i-am spus simplu că vreau să văd şi eu cum se joacă el. A acceptat…. însă în momentul următor am simţit cum m-a luat de mână, avea o mânuţă mică şi caldă, atunci am simţit ceva special de nedescris în cuvinte… atunci am simţit că îi lipsea mâna unei mame şi nu a unei voluntare…care se mai simte încă un copil.

Atunci am conştientizat cât de fericită sunt, ce oameni minunaţi am şi am avut lângă mine, ce părinţi minunaţi am, ce familie, ce surori….Ceea ce sunt azi sunt doar cu ajutorul Lui Dumnezeu şi a familiei, cât de norocoasă sunt că am părinţii lângă mine, că au fost alături de mine, că m-au susţinut, că mi-au oferit ceea ce era mai bun, atât în copilărie cât şi acum! Dintotdeauna am fost de acord cu ideea  ca părinţii să nu işi lase copiii singuri şi ei să plece….dorind să le ofere ceea ce este mai bun, însă oare un copil, un suflet nu merită să simtă că are părinţii, aici, lângă el, să-l protejeze, să-l iubească?

E greu….însă consider că este mai greu să nu-ţi vezi  copilul cum creşte, să nu poţi să-l vezi zâmbind, bucurându-se de copilărie….poate greşesc, nu am de unde să ştiu, dar o spun doar prin prisma unei fete…prin prisma a ceea ce am văzut azi, prin prisma acelor ochişori care spuneau mult….

Advertisements
Posted in Uncategorized

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s